Virgil Stănescu – Tatăl care dă aripi

Virgil Stănescu, fost căpitan timp de zece ani al echipei naționale de baschet a României și de cinci ori desemnat cel mai bun baschetbalist român, vorbește în dialogul cu Constantin Felix Tătaru, inițiatorul proiectului Tați care iubesc, despre paternitate ca despre un proces continuu de învățare. Tată a doi adolescenți, Remi și Raina, el spune că experiența de sportiv i-a influențat profund felul în care privește responsabilitatea, educația și relația cu propriii copii.

Pentru Virgil, rolul de tată seamănă uneori cu cel al unui antrenor care trebuie să vadă dincolo de momentul prezent. Sunt situații în care copilul are nevoie să fie încurajat, altele în care trebuie responsabilizat sau lăsat să își asume consecințele. Important este ca părintele să nu pornească de la ideea că știe întotdeauna ce este mai bine, ci să rămână curios, să se informeze și să înțeleagă nevoile reale ale copilului.

Una dintre cele mai importante lecții preluate din sport este raportarea la succes și la greșeală. Virgil nu crede că simplul fapt de a pierde sau de a greși ne face automat mai buni. Învățarea apare atunci când analizăm ce nu a funcționat și ajustăm procesul. Același lucru este valabil și pentru victorie: rezultatul nu trebuie confundat cu propria valoare. Mai important decât eticheta de „câștigător” sau „învins” este să înțelegi ce ai făcut bine, ce poți îmbunătăți și ce depinde de tine.

Această gândire se regăsește și în conversațiile cu copiii săi. Când unul dintre ei spune că nu a jucat bine, Virgil încearcă să transforme verdictul general într-o analiză concretă: ce și-a propus, ce a reușit, ce putea controla și ce poate schimba data viitoare. În același timp, sportul le oferă copiilor o lecție directă despre meritocrație: talentul fără muncă nu este suficient, iar progresul se construiește prin consecvență, nu peste noapte.

Deși întreaga sa carieră a fost legată de competiție, Virgil spune că în familie nu își dorește copii „câștigători”, ci copii fericiți și oameni buni. În plus, încearcă să se adapteze personalității fiecăruia. Un copil are nevoie de explicații suplimentare, altul răspunde mai bine la mesaje directe. Pentru el, echitatea nu înseamnă să oferi exact același lucru tuturor, ci să înțelegi de ce fel de încredere și susținere are nevoie fiecare.

Poate cea mai dificilă lecție pentru un tată rămâne însă renunțarea treptată la control. Când fiul său a plecat în Spania la 15 ani și jumătate, Virgil și soția sa au fost puși în situația de a avea încredere că valorile construite acasă vor funcționa și de la distanță. Pentru el, aceasta este și una dintre marile mize ale paternității: să îi oferi copilului repere solide, dar să accepți momentul în care trebuie să îi dai libertatea de a le folosi singur. Iar sportul poate fi un aliat important în acest drum, pentru că oferă structură, disciplină, răbdare și șansa de a învăța că orice progres autentic are nevoie de timp.

Urmărește integral dialogul dintre Constantin Felix Tătaru și Virgil Stănescu, în cadrul podcastului Tați care iubesc: