Alexei Acsinte – Un tată care iubește este un tată care încurajează

Alexei Acsinte, antreprenor în educație, fondator al hubului educațional Life is School și tată a trei fete, aduce în dialogul cu Constantin Felix Tătaru, inițiatorul proiectului Tați care iubesc, perspectiva unui om care a lucrat ani la rând cu copii și părinți, dar care recunoaște că propria familie i-a oferit cele mai personale lecții. Experiența profesională nu l-a făcut automat pregătit pentru paternitate. Dimpotrivă, venirea primei fiice, Anastasia, i-a arătat cât de mare poate fi distanța dintre ceea ce știi despre educație și ceea ce înseamnă, concret, să crești un copil.

Una dintre primele descoperiri a fost legată de lumea emoțională a bărbaților. La un curs dedicat taților, Alexei a observat că participanții, deși proveneau din medii diferite, aveau aceeași dificultate: puteau spune că se simt „bine” sau „rău”, dar le lipseau nuanțele. A început atunci să înțeleagă că apropierea de un copil cere și un vocabular emoțional pe care mulți bărbați nu au fost învățați să îl folosească. Pentru el, schimbarea nu a venit dintr-odată. Cu Anastasia, relația s-a construit mai târziu prin conversații și provocări intelectuale, în timp ce fiica cea mică, Alma, l-a făcut să descopere joaca și tandrețea pe care nu reușise să le exprime la începutul vieții de tată.

Cele trei fiice l-au învățat și că afecțiunea nu circulă pe un singur canal. Una își exprimă atașamentul prin gesturi și lucruri făcute pentru ceilalți, alta cere direct o îmbrățișare, iar cu cea mare legătura s-a consolidat prin dialog. De aici vine o observație importantă pentru tați: faptul că îți iubești copilul nu garantează că el va și percepe iubirea în forma în care alegi tu să o arăți. Uneori, părintele este cel care trebuie să învețe limba copilului, chiar dacă asta îl obligă să iasă din propriile automatisme.

În centrul filozofiei sale de educație se află însă autonomia. O frază citită într-o broșură de parenting, despre momentul în care copilul ajunge la majorat și trebuie lăsat să „zboare”, l-a făcut să își pună o întrebare esențială: cât de pregătit ar fi copilul să se descurce dacă părintele nu ar mai putea fi acolo? Din acel moment, Alexei a început să privească autonomia nu ca pe un obiectiv îndepărtat al adolescenței, ci ca pe ceva care se exersează puțin câte puțin, încă din copilărie. Pentru el, responsabilitatea părintelui este ca fiul sau fiica lui să poată face mâine singur măcar un lucru pe care astăzi încă are nevoie de ajutor să îl facă.

În familia lui, această idee s-a tradus în experiențe concrete: tabere de la vârste mici, posibilitatea de a petrece timp departe de părinți, deprinderi practice și libertatea de a se descurca singure în tot mai multe situații. Fetele au învățat să gătească și să aibă grijă de ele, iar părinții au încercat să creeze un mediu în care libertatea să crească odată cu capacitatea de a o gestiona. Autonomia nu înseamnă retragerea adultului, ci mutarea treptată a responsabilității către copil.

Alexei nu ascunde însă cât de dificil este să găsești măsura potrivită între libertate și ghidaj. După un examen important, Anastasia le-a spus părinților că și-ar fi dorit să pună ceva mai multă presiune asupra ei. Pentru Alexei și soția sa, care se străduiseră deliberat să nu intervină excesiv, feedbackul a fost surprinzător. Lecția este valoroasă tocmai pentru că nu oferă o rețetă: uneori controlăm prea mult, alteori ne retragem prea mult, iar copilul însuși ne poate ajuta să reglăm distanța. Important este să existe suficientă deschidere încât el să ne poată spune de ce are nevoie.

Din experiența sa cu sute de copii, Alexei mai desprinde o observație actuală: problema gadgeturilor nu se rezolvă doar confiscând un telefon. În taberele fără dispozitive pe care le organizează, copiii ajung după câteva zile să se implice cu entuziasm în jocuri și activități fizice. Diferența o face contextul. Dacă adultul este lângă copil, dar absent din interacțiune, ecranul va ocupa foarte ușor spațiul rămas liber. Dacă îi oferă alternative, atenție și experiențe în care merită să se implice, copilul poate redescoperi plăcerea unei lumi care nu are nevoie permanent de un ecran.

Poate cea mai neașteptată transformare despre care vorbește Alexei este cea produsă în el însuși. Se descrie ca fiind, prin formație, foarte critic – cu ceilalți, cu copiii și cu propria persoană. Relația cu fetele și intervențiile soției sale l-au făcut să înțeleagă că un copil nu trebuie să fie „campion” pentru a merita apreciere. Învățând să fie mai puțin sever cu ele, a devenit treptat mai îngăduitor și cu sine. Iar atunci când relația cu propriul copil se blochează, susține fără ocolișuri că părintele ar trebui să aibă curajul de a căuta ajutor specializat și de a se uita mai întâi la ceea ce poate schimba în el însuși.

Pentru Alexei Acsinte, încurajarea este cea care îi dă copilului încredere, autonomie și curajul de a merge mai departe prin propriile forțe. Dar mai adaugă ceva esențial: nu este suficient să știm că ne iubim copiii. Avem de învățat să le și arătăm asta în forma în care fiecare dintre ei poate primi iubirea. Poate că aici se află una dintre cele mai frumoase provocări ale paternității: pe măsură ce copilul capătă aripi, tatăl învață să fie omul care nu le taie, ci le întărește.

Află mai multe urmărind dialogul dintre Constantin Felix Tătaru și Alexei Acsinte, în cadrul podcastului Tați care iubesc: